Sistemul Osteoarticular – structura de rezistenta a corpului

Sistemul Osteoarticular – structura de rezistenta a corpului

Baza a arhitecturii corpului uman, sistemul osteoarticular reprezinta un complex de structuri vii si solide, interconectate prin articulatii si tesuturi specifice, care asigura un cadru organismului nostru, protectie, mobilitate si anumite resurse.
Ca orice structura de rezistenta, in lipsa unei ingrijiri adecvate si a atentiei, sistemul osteoarticular devine vulnerabil si fragil.

Sistemul ostearticular este o constructie cu „viata complexa”, aflat intr-o stransa relatie cu majoritatea organelor corpului nostru, care creste si se maturizeaza odata cu noi, resimtind toate experientele prin care trecem. Elementele de baza ale acestei constructii sunt oasele, care formeaza scheletul, ce poate functiona doar cu ajutorul articulatiilor, ligamentelor si cartilajelor.

A. Oasele

In medie, scheletul nostru cuprinde la maturitate 206 oase, insa numarul acestora variaza de la o persoana la alta. La nastere, nou-nascutul are aproximativ 350 de oase, insa in timp acestea fuzioneaza intre ele, formand structuri mai mari. Scheletul are doua parti distincte: scheletul axial si scheletul apendicular.

SCHELETUL AXIAL cuprinde craniul, coloana vertebrala, coastele si sternul, aproximativ 80 de oase, si ajuta corpul sa se mentina in pozitia vertical asigurand totodata protectie anumitor organe.

SCHELETUL APENDICULAR include oasele umarului, ale bratului, incheieturilor, mainii, soldului, piciorului, gleznei si labei piciorului, aproximativ 126 de oase. Acesta este implicat in miscarile pe care le face corpul nostru.

Oasele sunt tesuturi active, alimentate prin reteaua sangvina, mobile, aflate intr-un process continuu de distrugere si de regenerare. Acestea isi adapteaza forma in timpul cresterii, ca urmare a unei accidentari sau ca raspuns la un factor de stres. Tesutul osos este alcatuit din celule osoase, proteine, minerale, apa si alte substante. Raportul acestor compusi este diferit de la os la os, ceea ce face ca anumite oase sa poata suporta o presiune mai mare. Varsta de asemenea este un factor care influenteaza nivelul elementelor din structura osoasa. Daca in copilarie cantitatea redusa de minerale confera oaselor elasticitate, la batranete oasele devin mai fragile si din cauza unui procent mare de minerale in oase.

CELULELE OSOASE se impart in: osteoblaste – celule tinere, active, care calcifiaza osul pe masura ce acesta se formeaza, osteocite – celule osteoblaste mature care sustin matricea osoasa, osteoclaste – formatiuni celulare cu mai multe nuclee, responsabile de distrugerea oaselor bolnave sau nefolositoare.

Dezvoltarea tesutului osos, osteogeneza, debuteaza inca din viata intrauterina si continua pe parcursul intregii vieti. Oasele se dezvolta din structuri cartilaginoase care se transforma in tesut osos prin depozitarea sarurilor minerale, fosfatilor si carbonatilor de calciu.

Un rol important in osteogeneza il joaca anumiti hormoni si alimentatia (sursa de calciu, fosfor, vitamina D). Cresterea in inaltime din copilarie se datoreaza cresterii oaselor lungi. La extremitatile oaselor lungi exista o zona de crestere unde se multiplica celulele cartilajului, formand coloane spre axul osos. Pe masura ce celulele cartilajului cresc, acestea sunt inlocuite de celule osoase prin osificare. Procesul de crestere se opreste in jurul varstei de 20 de ani, atunci cand suprafata de crestere se transforma in tesut osos.
Dezvoltarea corecta a sistemului osos, integritatea si sanatatea acestuia ne influenteaza foarte mult prin prisma functiilor pe care le are.

PRINCIPALELE FUNCTII ALE OASELOR sunt: determina forma, dimensiunile si proportiile corpului; servesc ca sprijin pentru intregul corp; alcatuiesc cavitati care protejeaza organele (creierul, inima); servesc ca elemente de insertie pentru muschi, fiind elemente-cheie in miscare; constituie o rezerva de minerale, in special de calciu (la nivelul oaselor se desfasoara continuu procese de fixare sau de mobilizare a substantelor minerale); au un rol determinant in formarea celulelor sangvine – in maduva oaselor spongioase se formeaza elementele figurante ale sangelui: eritrocitele, leucocitele, trombocitele.
In functie de forma, oasele pot fi plate (oasele boltei craniene, coastele), lungi (femurul, tibia, ulna), scurte (vertebrele, oasele carpiene). Forma oaselor indica si functia. Oasele plate, cum ar fi scapula din centura umarului, reprezinta suprafete pe care se prind muschii, in timp ce oasele lungi, cum sunt cele ale bratului, antebratului, coapsei, functioneaza ca niste parghii care misca membrele.

B. Cartilajul

Este un tesut moale, rezistent si flexibil al scheletului. La adulti, cartilajul se gaseste in articulatii, acoperind extremitatile osoase si alte puncte ale scheletului unde este necesara flexibilitatea. Acesta este alcatuit dintr-o matrice gelatinoasa formata din proteine (ex. colagen), carbohidrati, fibre si celule care-i asigura reinnoirea (condrocite). Cartilajul nu contine vase de sange, insa primeste nutrienti prin procesul de difuzie.
In functie de ponderea compusilor din structura, cartilajul poate fi de trei tipuri: cartilajul hialin, fibrocartilajul si cartilajul elastic.

CARTILAJUL HIALIN are o cantitate mare de colagen de tip II, avand o mare capacitate de crestere. Acesta se gaseste in scheletul embrionului, contribuind la cresterea acestuia. Cartilajul hialin acopera capetele oaselor din articulatii, prinde coastele de stern si se mai gaseste la nivelul cailor respiratorii.

FIBROCARTILAJUL este bogat in fibre de colagen de tip I dur, dens si foarte solid. Acesta se gaseste la nivelul meniscului si al discurilor intervertebrale.

CARTILAJUL ELASTIC are o pondere mare de elastina, ceea ce-l face foarte flexibil. Acesta se gaseste in zone precum pavilionul urechii, epiglota si larin

C. Articulatiile

Sunt structurile care unesc oasele intre ele, facand posibila miscarea. Corpul uman are aproximativ 300 de articulatii.
In functie de gradul de mobilitate, articulatiile pot fi:

MOBILE SAU SINOVIALE – sunt articulatii mai numeroase, versatile si flexibile. Acestea permit executarea multor miscari si, daca sunt solicitate corect, pot functiona foarte multi ani. Articulatiile sinoviale sunt acoperite de o membrana externa – capsula articulara. La interiorul acestei capsule se produce un lichid, numit si lichid sinovial, care lubrifiaza articulatia si diminueaza efectele frecarii din timpul miscarii.

IMOBILE – sunt articulatii rugoase, neregulate sau dintate. Oasele aproape sunt sudate unele de altele printr-un cartilaj sau tesut fibros, asa cum este cazul oaselor craniului.

SEMIMOBILE – sunt articulatii in care oasele sunt legate printr-un tesut fibros sau cartilaj, fara sa existe o cavitate articulara, asa cum se intampla la cele mobile. Acest tip de articulatii leaga discurile intervertebrale.

D. Ligamentele

Sunt benzi de tesut fibros care leaga oasele intre ele si permit stabilizarea miscarii. Ligamentele sunt formate,in principal, din colagen si elastina. Acestea sunt asezate in fasii la nivelul oaselor si articulatiilor, fixandu-le. Ficare articulatie este inconjurata de ligamente specifice, acestea regasindu-se chiar si in interiorul articulatiei (ligamente intraarticulare).
Ligamentele sunt mai usor predispuse accidentarilor, ca urmare a presiunilor si intinderilor pe care le suporta, in special atunci cand facem activitati fizice intense.

DISFUNCTIILE SISTEMULUI OSTEOARTICULAR


Paravan intre mediul extern si mediul intern, sistemul osteoarticular este vulnerabil atat fata de multe dintre dezechilibrele organismului nostru, cat si fata de experientele prin care trecem pe parcursul vietii. Printre factorii care ne pot afecta sanatatea osteoarticulara se numara: deficitele nutritionale (carenta de calciu, vitamine, minerale), anumite tratamente medicamentoase (ex. corticoizii, antitumoralele, anumite antidepresive), dezechilibrele hormonale (implicate in aparitia osteoporozei, artritei), obezitatea (probleme articulare), boli cornice (ex. diabetul zaharat poate determina modificari la nivel osteoarticular ), factorii genetici (ex. in atroza, implicarea unor factori genetici in sinteza componentelor cartilajului), pozitiile defectuoase (scolioza, lordoza), accidentele (leziuni si traumatisme osteoarticulare) etc.
Desi tindem sa asociem afectiunile osteoarticulare persoanelor varstnice, tabloul factorilor de risc ne arata ca o boala osteoarticulara poate afecta orice persoana, indiferent de varsta. Totusi, printre bolile cu cea mai mare prevalenta se numara: osteoporoza, artroza, rahitismul, traumatismele.

OSTEOPOROZA
Osteoporoza este o afectiune caracterizata prin fragilitatea oaselor si risc mare de fracturi, ca urmare a scaderii gradului de mineralizare osoasa. Boala este determinata de scaderea productiei hormonale si afecteaza in special femeile dupa menopauza. Potrivit datelor International Osteoporosis Foundation, in Romania prevalenta osteoporozei postmenstruale este de 11,5% , ceea ce inseamna ca una din trei femei va avea osteoporoza dupa varsta de 55 de ani.
Pierderea osoasa este un fenomen care se instaleaza dupa varsta de 35 de ani, insa devine o problema in momentul in care rata de distrugere a fibrelor si mineralelor din oase este mult mai mare decat cea a formarii de tesut nou. Cauzele care determina aparitia acestui fenomen pot fi fiziologice, deficitul hormonal, anumite afectiuni care determina demineralizarea (hipertiroidie, sindroame de malabsorbtie, ciroza hepatica), tratamentele medicamentoase, factorii genetici si anumite vicii (alcoolismul, fumatul).
Pe fondul bolii, creste foarte mult riscul fracturilor, iar recuperarea este lenta si dificila. In plus, osteoporoza mai poate cauza diformitati multiple la nivelul scheletului.

ARTROZA

Sub termenul generic de artroza sunt reunite mai multe suferinte degenerative ale articulatiilor, avand ca trasatura comuna distrugerea cartilajului articular, urmata de modificari ale articulatiei.
Schimbarile cauzate de modificarile articulare sunt: durerea, inflamatia, restrictionarea miscarilor si deformarile.
De procesul artrozic pot fi afectate toate articulatiile, patologia se intalneste in special la articulatiile cele mai solicitate: genunchi (gonartroza), solduri (coxartroza), coloana vertebrala (spondiloza), articulatiile degetelor. Degradarea artrozica este un proces complex, inca insuficient clarificat, care poate fi generat de: factori ereditari, tulburari endocrine, tulburari de nutritie, obezitate, suprasolicitarea articulatiei, slabirea fortei muscular si traumatisme.

RAHITISMUL

Este o tulburare de mineralizare a oaselor specifica organismului in crestere. Cea mai frecventa cauza a rahitismului este deficitul de vitamina D, esentiala procesului de mineralizare a oaselor. Rahitismul poate aparea in primele saptamani de viata ale copilului, motiv pentru care se recomanda administrarea profilactica de vitamina D.
Rahitismul este o boala care poate fi favorizata si de prematuritatea copilului, de anumite boli cum ar fi sindroamele de malabsorbtie, tratamentele prelungite cu cortizon sau fenobarbital etc. Rahitismul determina aparitia modificarilor la nivelul intregului sistem osos: modificari la nivelul capului (proeminenta fruntii, turtirea capului, neinchiderea fontanelei anterioare), modificari la nivelul toracelui (stern infundat, torace evazat la baze cu coaste subtiate), modificari ale coloanei vertebrale (cifoze, cifoscolioze) sau distrofii dentare si aparitia tardiva a dintilor.

TRAUMATISMELE

Desi sistemul osteoarticular este rezistent, oasele, articulatiile si ligamentele pot fi afectate ca urmare a unui traumatism. Printre cele mai frecvente traumatisme se numara: fracturile, luxatia, entorsa, pierderea unui membru, hernia de disc, intinderea sau ruptura de ligament etc. Fiecare traumatism are o simptomatologie specifica, in functie de tipul de leziune, localizare, parte afectata.
Oasele au proprietatea de a se repara, insa de fiecare data este necesar un diagnostic corect si stabilirea conduitei ulterioare. Oasele sunt alimentate de o retea sangvina bogata. In cazul unei fracturi, sangele se coaguleaza. Dupa cateva zile, fibroblastele construiesc un nou tesut fibros de-a lungul rupturii, de aceea, in aceasta etapa este importanta imobilizarea.
In urmatoarele saptamani, osteoblastele se multiplica si formeaza un tesut osos. Dupa 2-3 luni, vasele se reunesc in zonele unde au fost sectionate, noul tesut se modeleaza si capata fermitate.

Referinte:

  1. Corpul Uman, Manual Complet, Steve Parker, editura Litera, 2012
  2. Clinica Mayo. Ghidul Sanatatii Familiei, editura All, editia a 3-a
  3. Manualul Merk, editia XVIII-a, editura All 2009
  4. www.britannica.com/science/human-skeletal-system
  5. www.encyclopedia.com/doc/1G2-3437000032.html

Articol publicat in Nr. 4 al revistei Perspective, Jurnal de Medicina Integrativa

Urmatorul articol


Lasa un comentariu

Nu uita, comentariile trebuie aprobate inainte de publicare