cum-incurajam-autonomia-copiilor-si-dezvoltarea-sinelui

Autor: Otilia Mantelers, Psiholog, specialist in parenting

Nevoile de simbioza si autonomie

Intreaga noastra existenta este o imbinare intre nevoia sufletului de conexiune, relatii sanatoase pe de o parte si nevoia de unicitate si autonomie pe de cealalta parte. Cu alte cuvinte, oamenii au nevoie si de atasament, dar si de autonomie a propriei fiinte. De autenticitate a personalitatii lor. Astfel, copilul are nevoie sa simta ca apartine unei mame si unui tata, unei familii, dar si sa simta ca este incurajat sa fie el insusi. Adeseori autonomia este vazuta ca fiind doar abilitatea copilului de a sta de unul singur si a se descurca el, insa ea reprezinta mult mai mult decaat atat! Doi dintre specialistii care mi-au luminat munca si existenta sunt Dr. Gabor Mate si Dr. Franz Ruppert. Primul vorbea despre nevoia fiintei umane de atasament vs cea de autenticitate, iar al doilea despre dihotomia simbioza - autonomie. Iar indurerarea sufletului apare atunci cand aceste doua nevoi sunt incalcate (fiindca de cele mai multe ori ele sunt incalcate simultan). Adica cand copilul alege sa isi reprime dorinta de autonomie, de autenticitate a fiintei sale, de dragul pastrarii unei relatii de atasament cu mama si cu tata.

De multe ori, atunci cand vedem un copil independent, care se joaca mai mult singur, care reuseste sa nu planga cand il lasam la gradinita, sa isi faca singur curat in camera, pe scurt, sa faca lucruri fara ajutorul nostru, credem ca acest copil este autonom. Insa nu este intotdeauna asa. Poate ca este un copil independent caruia i s-a impus sa se joace de unul singur, sau poate ca este un copil care realmente se joaca cu drag si bucurie singur, apreciindu-si experienta de a fi cu sine. Ca urmare, pentru a aprecia autonomia, e nevoie mai intai sa vad relatia simbiotica a copilului cu parintele sau. Asadar, mai intai de toate, avem nevoie sa intelegem ce este mai exact autonomia copilului?

Autonomia reprezinta capacitatea copilului de:

  • a fi independent – asa cum observati, independenta nu este acelasi lucru cu autonomia. A fi independent inseamna abilitatea de a face lucruri de unul singur.
  • A-i placea ceea ce-i place
  • a avea dreptul sa isi simta propriile emotii si a nu fi constrans direct, sau indirect sa si le reprime
  • a avea propriile pareri legate de orice
  • a fi responsabil pentru viata lui
  • a fi el insusi

Ar mai fi un aspect pe care imi doresc sa il reliefez. Inca se mai crede ca atasamentul fata de mama si tata favorizeaza aparitia dependentei, insa nu este deloc asa. Autonomia copiilor se formeaza numai atunci cand copilul este sustinut sa fie liber. Copilul nu devine autonom de unul singur. Astfel, copilul devine autonom numai daca mama si tata ii permit sa aiba o identitate diferita de a lor, numai daca i se indeplinesc nevoile primare de atasament – de caldura, iubire, acceptare asa cum e el.

Cand spun “Vreau sa am un copil independent”, de foarte mai multe ori spun – “Eu vreau ca fiul sau fiica mea sa nu aiba prea multa nevoie de mine”. Si daca ma uit un pic la relatia mea de atasament cu parintii, probabil ca o sa observ ca nu mi s-a dat voie sa fiu prea dependent/a de ei. De aceea ma irita dependenta si vreau ca eu sa nu fiu in situatia de a oferi ceea ce nu am primit. Nu imi place ca cineva sa depinda de mine, sa aiba nevoie de mine, de aici imi doresc foarte mult sa am un copil independent.

Cum putem, insa, concret, sa incurajam autonomia copiilor?

Copiii sunt constienti ca sunt dependenti de parintii lor, ceea ce pe de o parte le da siguranta si confort, dar ii poate si frustra. De aceea, ei au nevoie de la cei care ii ingrijesc de incurajare pentru a face lucrurile singuri, a vedea lumea cu proprii ochi si a avea incredere in ceea ce simt. Copilul isi dezvolta autonomia atunci cand nevoile de atasament sunt indeplinite. Cu alte cuvinte, copilul se desprinde de parinte si isi permite sa creasca, sa devina responsabil si sa cunoasca lumea atunci cand are siguranta ca se poate intoarce la acesta in orice moment si ca va fi primit cu dragoste. Pentru a avea copii autonomi, si noi parintii avem nevoie sa ne vizitam trecutul si sa intelegem cata permisiune si incurajare am avut de la adulti pentru a ne simti liberi.

Un exemplu in care parintii pun dezvoltarea copilului la indoiala este urmatorul. Baietelul sau fetita de 4 ani se leaga singura la sireturi doua zile la rand, iar a treia zice ca nu mai poate. Vrea s-o ajute tata. Asadar, doua zile pare un copil autonom, iar a patra nu mai pare. Ce sa mai inteleaga parintele? Ei bine, copilul mic se joaca cu autonomia lui. Adica el isi manifesta autonomia cand se simte in pielea lui, dar cand nu se mai simte in siguranta, vrea in brate. Si e bine si normal asa. Sa nu ne speriem cand copilul nu mai face lucrurile pe care le facea si sa il luam in brate, fiindca nu va sta acolo o vesnicie. EU-l copilului vrea sa se simta pe el si sa se cunoasca.

Cum facem insa, sa avem si noi, parintii timp pentru noi?

In aceste vremuri de stat mult acasa, atat cu lucrul, cat si cu copiii, toti parintii tanjesc dupa timp in cuplu si timp personal. De aceea, am vrea ca ei sa se joace singuri mai mult timp. Pentru a intelege de ce in unele familii este posibil acest lucru, iar in altele nu, as vrea sa ne uitam un pic la realitatea acelui copil.

cum facem insa, sa avem si noi parintii timp pentru noi

In general, mai toti copiii simt nevoia sa aiba activitati, sa se joace, sa picteze, sa citeasca si singuri. Daca ei nu fac acest lucru, inseamna ca, pe undeva, exista o anxietate care nu ii lasa sa stea ei cu ei. O anxietate care le spune – nu e bine, nu esti in siguranta sa stai singur. In primii mei ani de mama de copil mic, am vazut ca am incurajat nu autonomia, ci dependenta copiilor mei de mine. Am vrut sa fiu acolo pentru nevoile lor vazute, dar si pentru nevoi inventate de mine. Eu aveam nevoie sa se aiba nevoie de mine. Imi imaginam ca trebuie sa fiu acolo, alaturi cu orice pret. Aceasta simbioza nu era una sanatoasa, fiindca nu sustinea autonomia copilului. Iar din aceasta proprie anxietate a mea, era normal sa devina si copilul anxios sa stea singur. De aceea, incurajez mamicile mai ales, sa se uite la acest aspect in relatia de atasament cu copilul lor.

Daca avem un copil cu anxietate de separare, atunci jocurile urmatoare vor fi eliberatoare. Sunt jocuri terapeutice pe care le face parintele cu copilul, care il vor ajuta sa traiasca un pic de teama razand. Rasul impreuna cu parintele are un efect vindecator si de crestere a starii de bine. Rasul ii spune: “Sunt o persoana buna, OK. Sunt in siguranta. Totul e bine”. Trairi bune care ulterior il vor mari lui siguranta interna sa simta ca el e safe sa se joace si singur.

1. Jocul de-a v-ati ascunselea

Este jocul pe care toti copiii si parintii il joaca instinctiv. Dialogul non-verbal e simplu: “Ma vrei? Ma cauti? Ma gasesti! Rad de fericire cand ma gasesti!” Astfel, implicatiile acestui joc pentru copil sunt ca acesta se simte dorit, in primul rand. In al doilea rand, el sta un pic sigur, secunde in care simte un pic de teama ca e singur, pe care, atunci cand e gasit o elibereaza prin ras.

2. Jocul Leapsa

Este din acelasi registru ca si v-ati ascunselea. Aici apare si ideea de distanta intre copil si parinte, cea care il sperie in afara jocului. Insa in acest joc, distanta este controlata de copil, iar parintele trebuie sa il fugareasca in ritmul pe care il dicteaza cel mic.

3. Sfoara

Parintele ii prupune copilului un joc care sa il ajute in momentele in care ei doi se despart. Jocul se face nu in momentul despartirii, ci cand ei petrec restul zilei impreuna. Parintele ia o sfoara si ii spune copilului sa masoare distanta fizica dintre ei doi, fie cu o ruleta, fie in numar de pasi. Pentru a-l face pe copil sa rada, parintele incepe sa se vaite ca nu poate sa stea asa departe de copil si fuge repede catre el sa i idea o imbratisare. Apoi se recompune si reia jocul. Apoi iar nu rezista fara copil si plange dramatic. Cel mai probabil, copilul va rade si se va simti in putere. De data asta nu e el cel plangacios si lipsit de demintate, ci parintele.

4. Joc de rol in care parintele are rolul celui caruia ii e frica sa stea singur

Parintele poate incepe jocul din senin, dar nu abrupt, cumva in sinc cu starea copilului si sa-i spuna:

“Te rog, nu iesi din camera sa te duci la baie, ca mi-e frica sa stau singur aici pe podea. Ce ma fac eu aici cand tu esti plecat?”

Reactia copilului poate fi ori de ras, ori de seriozitate. Poate fie sa rada si sa fuga, ca sa-si vada parintele si mai speriat. Poate sa aleaga sa ramana si sa isi aline parintele, incurajandu-l fix cum se intampla in viata de zi cu zi: “Nu-ti face griji, ca nu stau mult. Vin repede. Nu ai de ce sa te temi.”

Ambele reactii sunt bune si vindecatoare.

Acestea fiind spuse, ar mai fi un aspect – ori in ziua cu jocurile, ori la putin timp dupa aceea, va aparea si “Marele Plans” al copilului, legat de un pretext de neinteles pentru parinte. Ajuta sa stiti ca apare o eliberare emotionala. Pretextul nu conteaza, doar stim cu totii ca adultii gasesc si ei motive pentru a isca conflicte. Iar plansul, impreuna cu rasul si jocul ajuta mult la descarcare.

Toate aceste jocuri care au ca miez teama de separare a copiluli il ajuta sa se elibereze de o parte din anxietatea de separare. Aceste jocuri sunt astfel, premergatoare situatiilor in care fetita sau baiatul se bucura de joaca singura.

Mai e de adaugat un lucru important – atunci cand nimic nu pare sa ajute, e foarte probabil ca anxietatea sa fie de la parinte si acesta va trebui sa se uite la cat de autonom este el insusi. Cu aste cuvinte, eu ca parinte ii voi indeplini copilului meu nevoile lui de autonomie, atunci cand ma cunosc si eu pe mine, sunt in contact in mare parte cu identitatea mea, cu cine sunt eu si reusesc sa vad diferenta dintre mine si copilul meu.